Gabriel Enache despre Sebastian Dragan
[Poezia ca... joc secund
Sebastian Drăgan, ”Evanghelia după Maria din Magdala. Poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate”- Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012
Dacă în primul volum intitulat îmbătător/obraznic ”De șapte ori șapte păcate”, poetul Sebastian Drăgan ne cucerea prin ”comoditatea apropierilor de cuvinte” și prin ”finul atașament față de obiectul erotismului”, așa cum bine observa Stan Cemian, prefațatorul cărții, iată că acum poetul Sebastian Drăgan vine în întâmpinarea noastră cu un volum „descreierat” artistic, continuator al drumului, al lungii și anevoioasei călătorii în căutarea poeziei, a paradisului poetic, a credinței.
Odată cu lansarea acestei cărți „Evanghelia după Maria din Magdala: Poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate”, poetul ni se relevă ca un stăpân deplin al măiestriei poetice prezente. Spun asta pentru că odată cu această carte (ne)bună, poezia lui Sebastian Drăgan începe să își trăiască cu adevărat modernitatea fără compromisuri, să își arate calitatea detaliului și, de asemenea, obsesia de a-și controla până la capăt trăirile poetice mai mult sau mai puțin er(e,o)tice!
Surprinde în „Evanghelia.....” lui Sebastian Drăgan universul poetic și scriitura extrem de personalizate; ne propune, în aparență, un decadentism luminat (dacă îl pot numi așa), o lume a neliniștii iubirii/îndrăgostirii și a insomniei existenței, existență în care singurele speranțe rămîn dragostea, scrisul și... descrisul transfigurat în poezie. „...Doar inima, doar inima-mi simțeam dogorând/ precum soarele...”. Trăire, simțire!? Mai mult!
Descoperi în poemele lui Sebastian Drăgan un fel de iad tandru, somnolent în aparență și totuși aproape și mult prezent/vizibil. Este iadul viu, iadul iubirii strigătoare la (către) Cer în permanență, iadul delegării prin incantații metaforizate mai mult sau mai puțin „obscene”. Poemul „Evanghelia după Maria din Magdala” este un... omagiu perfect adus dezgolirii sufletești a poetului, dezgolire la care te supune (aduce) suferința din dragoste sau pentru credință și pentru tot ce este (supra)omenesc în general!
„De ce n-am murit în pântecele mamei mele?„ strigă Iov în celebrul poem biblic! „Vai! Câte mâini mi-au modelat trupul!.../ Mai ai și tu loc?...”, „De ce m-ai părăsit, Doamne?” strigă Mariile lui Sebastian Drăgan, fiecare din Magdala (aici reușită metaforă a Golgotei vechi sau moderne) ei!
Repet, un poem perfect, o viziune poetică și culturală fericită și inspirată, atașantă și încărcată cu imagini poetice reușite: „...nu mai am prezent/de trecut nu mi-aduc aminte/Viitorul e azi, aici, acum/deja e ieri...”, „...Acum, abia acum Te simt în mine, ca o/mireasă care s-a căsătorit cu Viața...”
În fiecare vers îl găsim, recunoaștem pe autor, pe poet, pe Sebastian Drăgan, pe El cel atât de încărcat de sensuri. Mai arzător în focul sacru al creației, al poeziei.
Sebastian Drăgan nu este un poet ingenuu, pentru el cuvintele sunt foarte importante, sunt, desigur, materia primă cu care lucrează el, autorul (trans)figurat în aceste sublime (sub)texte. Poezia lui Sebastian Drăgan este o reușită pentru modernitatea fără compromisuri, calitatea detalierii și obsesia de a-și controla până la capăt trăirile poetice.
Sebastian Drăgan scrie o poezie cu și despre Poezie, cu și despre oameni și despre cel ce a scris și descris în cuvinte spaimele, trăirile, visele lui.
Sebastian Drăgan scrie o poezie grea de sens, deloc dezbrăcată așa cum se crede(vede) la prima citire. Pentru el poezia a avut și are o dimensiune supraumană ce se construiește în jurul centrului său de greutate: ființa și Ființa!]
Gabriel Gabriel
