Estetica (d)efectului puterii

Estetica (d)efectului puterii

În toate momentele dificile, de-a lungul timpului, oamenii au dovedit că pot şi cunosc exerciţiul solidarităţii.

Puterea nu există ca o forţă negativă a sinelui, la fel cum nu există “răul”. Dacă am fi fost judecaţi după faptele noastre şi “răul” ar fi trebuit stârpit, atunci Creatorul ar fi pierdut lumea pentru totdeauna, imediat după decadenţa cainiană.

Dizarmonia ca vibraţie cotidiană este activă tocmai datorită unicităţii indivizilor. Ea atrage catastrofe şi calamităţi naturale, nu pentru a distruge, ci pentru o forma o punte de legătură între energiile împinse către poli opuşi. Cum “răul” se manifestă doar în plan fizic, acesta nu este posesor de forţă, deci în mod logic nu poate intra în conflict polivalent cu binele, care semnifică adevărul şi creaţia însăşi - el este omul ca fiinţă complexă, psiho-somatic şi spiritual.

Maria Tacino spune în “Amprenta Divină” : “binele nu este cel care învinge răul, ci Acela care îl vindecă, precum Adevărul luminează eroarea, nu o distruge. Nu există o luptă între bine şi rău, ci doar una internă a răului”.

Prin simplificare, puterea nu trebuie să vină dintr-o eroare şi să te consume ca pe un leş!

Puterea este mâna divină de mână cu tine!

De aceea în vremurile de cumpănă ale istoriei, s-a creat legătura dintre vibraţiile rătăcite, prin rezonanţa la unison a binelui, căci acesta din urmă şi totodată cel dintâi, deţine puterea vindecării.

Puterea este sinonimă cu graţia şi sensibilitatea, cu altruismul şi iubirea!

Puterea înseamnă libertate, continuitate şi armonie, toate acestea fiind însuşiri ale binelui într-un flux perpetuu care încarcă omul cu putere. Cine nu dă, nu primeşte!

Efectul alteritar, bine-rău, este un non-sens.

Până când indivizii devin conştienţi de acest adevăr creaţionist, au parte de “cutremure” sociale, inter-relaţionare şi deopotrivă, atenţionări divine, pentru ca în cele din urmă solidarizarea să-i întoarcă la “Întregul Universal”.

Estetica puterii constă în adevăr, lumină şi dragoste. Fără ele puterea este un stârv sau un nimic.

Despre estetica nimicului se poate vorbi la nesfârşit, însă deja ne vom afla într-o altă dimensiune spirituală.

Nu există decât o lege căreia să ne supunem, nu există putere în luptă cu puterea, nu există rău!

Maria Tacino încheie “Legea Iubirii” cu un citat din Evanghelia după Matei, cap.22:

“36. Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”

  37. Iisus i-a răspuns: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.”

  38. “Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.

  39. Iar a doua, asemenea ei, este: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

  40. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi toţi Prorocii.”

@Cristi Iordache

UBI CONCORDIA, IBI VICTORIA - TÂRGOVIŞTE REDIVIVUS

 TÂRGOVIŞTE REDIVIVUS

Ca un hoinar prin lume şi prin propria libertate - închipuită sau nu - am văzut oameni şi locuri. De câte ori mă-ntorc acasă, regăsesc o cetate pentru care timpul curge în amonte. Capitala asta a românismului vreme de secole, întinereşte irevesibil.

Îmi permit o bancă în parc pentru exerciţiul de admiraţie şi urmăresc oamenii care mai acum câţiva ani treceau trişti şi resemnaţi; sunt aceeaşi, dar spre surprinderea mea, nu mai au riduri şi grimase. Talpa lor calcă ferm, gestica le trădează eliberarea din cilivia apocaliptică, iar mimica poartă amprenta dezinvolturii. Parcă m-aş afla într-un Haiti al zilelor noastre, privind pânza unui Gauguin autohton, gălăgios şi lipsit de griji. De ce nu? Este un decembrie cald. Un sfârşit de an plin de viaţă! Am asistat, deopotrivă, la aprinderea bradului şi bucuria copiilor, precum şi la concertul maestrului Harry Tavitian.

Sunt călătorul care îşi traversează străzile nu pentru că trebuie, ci pentru că intră în jocul iubirii pământului de-acasă.
Intr-una dintre dimineţi aveam să-l reîntâlnesc după trei luni pe Gabriel Boriga, primarul oraşului. Nu am vorbit despre lupte şi eroi; am definit pur şi simplu un vechi proverb care ne-nvaţă că „omul sfinţeşte locul”. Ce mi-a rămas în minte şi mă urmăreşte obsesiv, este o frază care poate deţine secretul prosperităţii unei comunităţi, sintagmă pe care mi-a rostit-o apăsat şi responsabil chiar înainte să ies din birou: „ …măi Cristi, târgoviştenii sunt rudele mele de gradul unu!”.

Un sfârşit de an ireproşabil pentru un hoinar prin propria libertate.
Încep, de asemenea, să descopăr pacea şi bucuria concetăţenilor mei şi, după cum îmi mărturisea o prietenă sosită din Mannheim - tind să fiu total de acord cu ea - „nu am văzut oraş mai viu decât Târgovişte!”

Continui exerciţiul de admiraţie cutreierând Curtea Domnească a vechii Cetăţi de Scaun. Păşesc pe urmele marelui Mihai, primul Domn al tuturor românilor şi pe urmele legendarului Vlad Ţepeş. Urc în Turnul Chindiei unde răsună colindele copiilor care primesc darurile Moşului venit de trei zile în Piaţa Prefecturii - transformată acum într-un adevărat Disneyland. Mă încearcă nostalgia la gândul că ei cântă şi eu scriu în dulcele grai românesc lăsat moştenire de către Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu.

Târgovişte, Târgovişte!

Este timpul pentru armonie şi voie bună. Oraş am, prieteni am; rămâne doar să ne bucurăm împreună de ultimele două zile din an. Vom face echilibristică la patinoar, apoi vom petrece noaptea dintre ani într-un spectacol de sunet şi lumini.

Lumina vine şi din noi, oamenii, românii de pretutindeni! Fiecare îşi are soarele său interior, căruia îi va da drumul pentru o viaţă fără riduri şi grimase, pentru strălucirea din ochii copiilor noştri.

Îmi vin în minte cuvintele edilului târgoviştean şi mă gândesc la starea de normalitate, la societatea românească dintre hotarele ţării şi din afara ei.
Parafrazându-l pe Gabriel Boriga, vin şi spun: „Românii sunt rudele noastre de gradul unu”.

Cristi Iordache