CARMEN HUZUM - pseudo-suicid cu gustul verde-al padurii

CARMEN HUZUM - (articol in curs de aparitie REVISTA IMPACT)

 

Carmen este prietena celor care nu au abandonat spiritul artistic şi răman în continuare fideli poeziei.

    Ea desenează cuvântul în culori reci pentru că în fiecare vers aşteaptă căldura.

Am cunoscut-o în 2009, însă mai târziu aveam să descopăr pictorul şi graficianul care se ascundea în spatele poemelor atunci când desena şi în spatele desenelor atunci când peniţa îi modela cuvântul.

Gălăţeanca noastră iubeşte agresiv; o agresivitate pozitivă din care nu acceptă eşecul. Ea oferă prin fiecare inversiune imaginea dorinţei de „a avea”, călăuzită de veşnicul „cum se vede” şi nu invers.

În tot travaliul poetic se pierde uneori în timp şi spaţiu fără a-l părăsi vreo clipă, dar lăsând să facă primul pas în „a fi”, dorul mascat de „nedor”, un pseudo-suicid „cu gustul verde-al pădurii” şi frâiele vieţii pe care să le primescă probabil de la „omul 
 ce strânge-ntre palme răscrucea de vânturi”.

Carmen Huzum poate părea dezamăgită şi suferind acut de drama existenţială, o femeie îmbrăcată în negru şi pe care o poţi considera victima ei însăşi, dar acesta este numai un tablou enigmatic pe care îl dăruieşte celorlalţi pentru a le testa puterea înţelegerii de după ce au “cunoscut(-o)”.

Carmen trăieşte frumos, căci dincolo de aparenţe, pe hârtia făcută origami din gândurile ei cele mai adânci, se văd “florile de măr crescute pe umeri” şi “ “durerile pe care le sfâşie-n bucăţi”.

Foarte probabil ca Tecuciul să se apropie cu viteză de Târgovişte şi Carmen să sufere un IMPACT publicistic.

Vă mărturisesc, dragi cititori că se află în curs de apariţie o carte de versuri de o ţinută estetică ce face cinste cuvântului “poet”.

 

 

Ești atât...

 

sunt bine gândesc 
 înainte să se prăvălească ghețarii 
 de pe crestele serii 
 mai bine decât coasta surpată peste ziua de ieri 
 ori decât bătrânul gârbovit 
 ce-și acoperă-n zdrențe 
 trupul de-albastru 
 * 
 ești atât frumoasă 
 îmi spune omul 
 ce strânge-ntre palme răscrucea de vânturi 
 ești atât de frumoasă 
 * 
 și pleacă hârâindu-și bocancii 
 povară prea grea 
 tălpilor ostoite de ploi 
 * 
 tolănit în tronu-i de preț 
 împăratu-și plesnește sluga cu ură 
 împletind pe iță de fină mătase 
 cuvinte de-ocară 
 * 
 ești atât

Mă rog...

 

 

și ziua asta blestemată 
 ce-mi ronțăie inima la micul dejun 
 îmi pocnește retina hlizind 
 a nedor 
 * 
 nu-mi spune că arborii și-au pus pantofii de bal 
 e prea devreme să întindă atele 
 pe margine lumii 
 când eu nu mai sunt 
 * 
 pe asfaltul rânced își târâie pașii înceți 
 și ronțăie 
 ronțăie hulpavă vântul 
 ce-mi vâjâie pe la tâmple a somn 
 * 
 noroc de pictori
 ei mi-au colorat drumul din cărămizi 
 cu galbenul grâului copt 
 și mi-au înfipt pe frunte cunună de pai 
 să nu uit în ce mână se ține penelul 
 * 
 o las răsfirată pe gardul de spini 
 și mă rog 
 pe cealaltă parte să-i izvorască din frunte 
 spre frunte 
 iubire

Sfâșieri...

ne prăbușim în hăuri 
 de la-nălțimea minții 
 mai facem un ocol 
 ne sfâșiem cu dinții 
  
 ne tăvălim în humă 
 ne smulgem  rădăcini 
 sub plapumă de brumă 
 în ochi ne cresc ciulini 
  
 sub tălpi mirarea lumii 
 se vrea al nopții zbor 
 în vârfu-nalt al culmii 
 aripile ne mor 
  
 și-atunci ne prăbușim 
 de la-nălțimea minții 
 durerile-n bucăți 
 le sfâșiem cu dinții

 

Ne( chef)

astăzi
chiar nu am chef
să-mi clătesc picioarele în cuvintele tale
le voi înfige în piept
să șiroiască manta
până vor prinde
gustul verde-al pădurii
le număr clipirile
le pipăi cu buricele degetelor
poate voi reuși să le deslușesc conturul
au căpătat
tenta argintie a straielor de înțelepciune
*
timpul nu doarme
îmi șoptește la ureche un înger
în nopțile cu lună plină
nici vârcolacii
doar liliecii
deasupra creștetului infinitul
botezându-și aripile
mi-e teamă
să nu-și agațe zborul în deșirate plete
*
doar păsările pot face asta
și numai primăvara
înainte ca merii să-mi înflorească pe umeri

@ Cristi Iordache